O nouă zi. Nimic schimbat . Nimic deosebit.
Aș putea spune că încă trăim ziua de ieri. Măcar era mai cald ...
Starea mea de-a lungul timpului s-a prefăcut în gheață.
Stau la fereastră ,privirea fiindu-mi fixată în orizont.
Îi văd pe toți dar eu sunt invizibilă. Vântul nu se lasă. De zece minute de când mi-am răzmat ușor capul pe umărul geamului bate încontinuu. Se tot luptă cu primele frunze din primăvară ,doborându-le prea devreme.
Sărăcuțele... Dacă aș putea avea puteri supraomenesti , cu siguranţă aş alege o putere dintre cele mai speciale. Nu sa îndeplinesc dorinţe , nu să mă joc cu apa sau focul, ci putearea vieţii. Le-aş reda puterea de a fi verzi, de a fi învingătoare în fața vântului.
Se poate spune că vântului i se atribuie imaginea unui suflet rătăcit. Tot cutremură întreaga planetă,poate nu numai ,avânt clipe de liniște,de reculegere , și clipe de nebunie,furie,neiertând pe nimeni.
Mă uit la el și mă regăsesc în lupta lui veșnică. Întradevăr! In sfârșit ceva în care mă regăsesc. Puterea sa este nemărginită. Nu știi niciodată de unde te lovește sau cât de tare se zbate. De cele mai multe ori e calm.
Vara îţi doreşti să îl regăseşti pe plajele uitate de lume,unde doar tu alergi de nebună. Doar tu şi amintirile...
Ah! Amintirile! Dacă îmi este frică de ceva , acelea sunt amintirile. Să ştii că ce a fost cândva prezent în viața ta a devenit trecut stins ...
Dar iarna.. Iarna să te ferești de încruntarea lui.
Revin la vânt. E tot acolo. Pretutindeni. Îmi lasă inima rece. Defapt, dacă mă gândesc mai bine, mereu a fost așa. Am fost o dură. Indiferentă.
Respir treptat aerul cald din casă cu gândul la temperaturile scăzute de care sunt despărțită prin intermediul unui singur perete.
Iar el ... El tot bate în geamul meu neîncetat , dorind parcă să mă doboare. Nu reușește. Nu-l las înăuntru.
Amy MacDonald - This is the life
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu